Si inca o leapsa…

Tocmai am primit o leapsa interesanta de la Lorena. Primul task cica era  sa gasesc un imn pentru blogosfera feminina. Sincer, primul lucru care mi-a venit in minte a fost aceasta melodie, cantata de doua mari doamne ale muzicii, care si daca nu s-ar fi potrivit manusa pe tema data, tot ar fi meritat pus pe blog chiar si numai pentru prestatia de calitate. Here are my friends, Annie&Aretha:

Al doilea task a fost unul care nu a necesitat cu mult mai mult efort, el constand in postarea celui mai sexy detaliu al meu (am trisat un pic, in sensul in care, din motive obiective, nu sunt chiar eu in poza, dar va puteti face o idee despre ce ar fi vorba).  Interzis cardiacilor, NSFW, senzatii tari! Poza aici

Leapsa merge in continuare catre orice bloggerita faina care si-o doreste. Enjoy!

Leapsa de la Hippie

La multi ani,  everybody! Stiu ca am lipsit (din nou) fara explicatii, dar m-am ales cu un infect de job despre care voi povesti mai incolo, cand voi fi scapat de el, ca sa povestesc mai cu satisfactie. Deocamdata, mi-am insusit in mod fraudulos (dar cu permisiune ) o leapsa de la Raluca Hippie, care mi s-a parut amuzanta si cu care ma voi distra in minutele care urmeaza.

1. Ce ai facut nou in 2009, ceva ce nu ai mai incercat inainte?

Am calarit (honi soit qui mal y pense ), am jucat Laser Tag, am gatit pachetele de primavara si oh my God, m-am angajat!

2. Te tii de ceea ce-ti propui la cumpana dintre ani? Iti vei stabili si mai multe scopuri pentru anul urmator?

Scopuri imi stabilesc eu multe, nu numai la cumpana dintre ani, dar le mentin suficient de flexibile incat sa nu ies prost cand mi le schimb. In plus, sunt maestra la a-mi autojustifica abaterile

3. A nascut cineva apropiat tie?

Nu, dar stiu cativa care par a fi in luni destul de avansate

4. A murit cineva apropiat tie?

Doamne Fereste! Nu, am toti bunicii in viata si sper sa ramana asa pentru cat mai multa vreme. De fapt, nu mi-a murit nimeni apropiat niciodata. Cred ca cel mai apropiat mie decedat din 2009 a fost Michael Jackson, pe care chiar l-am regretat din plin.

5. Ce tari ai vizitat?

Spania, mai precis minunata Granada.

6. Ce anume din ceea ce ti-a lipsit in 2009 ai vrea sa ai in 2010?

Linistea, pe alocuri stabilitatea emotionala si compania unor persoane la care tin.

7. Ce data din anul 2009 iti va ramane vie in amintirile tale si de ce?

Nu stiu, s-au intamplat multe in 2009, am dat licenta, am absolvit facultatea, am obtinut primul job, mi-am facut prieteni noi, cred ca imi voi aminti toate aceste lucruri, plus multe altele pe care nu le voi mentiona aici. Insa fiind mai recent, hai sa zicem ca Revelionul la lumina lumanarilor (gratie ENEL), care in ciuda lipsei curentului a fost aproape perfect!

8. Care a fost cea mai mare realizare in acest an?

Obiectiv sau subiectiv? Obiectiv, am absolvit si mi-am luat licenta. Subiectiv, am reusit sa trec peste o perioada dubioasa si sa devin o persoana un pic mai ok, din mai multe puncte de vedere.

9. Care a fost cel mai mare esec?

Nu am reusit sa-mi controlez starile si am intrat in situatia dubioasa mentionata anterior.

10. Ai avut parte de boala sau raniri mai serioase?

Doar de o boala fictiva cand n-am avut chef sa ma duc o zi la munca Slava Domnului, sunt o persoana destul de sanatoasa (cel putin fizic ).

11. Care a fost cel mai bun lucru pe care l-ai cumparat?

Off greu…hmm…acum imi dau seama ca n-am cumparat foarte multe lucruri…Bun as in gustos: sushi si alta papa japoneza de la Teriyaki din Liberty Center, bun de imbracat, mi-am luat o rochita pe care mi-o doream de foarte multa vreme, dar cea mai simpatica chestie pe care am cumparat-o trebuie sa fie cei doi hamsteri pitici ai mei 

12. Comportamentul cui merita sarbatorit/apreciat?

Pai trebuie mentionata profa mea de licenta, care a fost super si inainte, si in timpul si dupa licenta si m-a ajutat enorm, prietenul meu care m-a suportat cand si mie imi venea sa imi dau 2 palme si Raluca hippioata, care e mereu vesela si simpatica precum o raza de soare.

13. Comportamentul cui te-a dezamagit sau ti-a provocat tristete mare?

Al unui bun prieten, dar pana la urma s-a mai rezolvat situatia, fiind vorba intr-o oarecare masura de o neintelegere.

14. Unde s-au dus o mare parte din banii tai?

Pe bere, cola si junk-food

15. In legatura cu ce anume ai fost extrem de bucuroasa?

In legatura cu multe-multe lucruri, mai cu seama cu faptul ca mi-am facut prieteni noi si super, cu care m-am simtit f bine in multe zile/nopti in anul care a trecut

16. Ce cantec(e) iti vor reaminti mereu de anul 2009?

Hmmmm…au iesit cantece in 2009? Nu, serios, nu prea sunt amatoare de muzica noua. Dar un cantec nu de acum, insa auzit prima data in 2009 si care m-a obsedat este “Hurt” de la Nine Inch Nails (insa intr-o varianta cantata mai bine de un amic de-al meu)

17. Comparativ cu anul trecut esti:

* Mai fericită mai puțin fericită?

Mai…inteleapta.

* Mai slaba sau mai plinuta?

Ma lasa rece.

* Mai bogata sau mai saraca?

La fel.

18. Ce ai fi vrut sa fi facut mai mult?

Sa fi petrecut mai mult timp cu prietenii (niciodata nu poate fi suficient), sa fi citit mai mult.

19. Ce ai fi vrut sa faci mai putin?

Sa fiu mai putin drama queen, sa irosesc mai putin efort pe cooperativa munca in zadar.

20. Cum vei petrece Craciunul?

Fiindca tocmai a trecut, zic cum l-am petrecut: in familie, cu munti de sarmale, de carnati de casa, de muraturi, de cadouri si de veselie.

21. Care a fost cea mai buna carte citita?

Greu. Trebuie sa ma gandesc putin la asta, mai ales ca am cam ramas in urma cu beletristica…Am inceput mai multe romane, dar n-am prea rezonat cu niciunul. Insa pot spune ca am redescoperit cu placere si savurat “O mie si una de nopti” (tuturor snobilor tentati sa zica “ce inculta-i asta, alta carte n-a gasit!” le spun sa deschida din nou volumele alea si sa incerce sa vada ce bijuterie sunt)

22. Ce ti-ai dorit si ai primit?

Hmmm… afectiune.

23. Care a fost filmul tau preferat din acest an?

O sa fiu de acord cu Raluca aici pe “Coco Avant Chanel”.

24. Ce ai facut de ziua ta?

Am petrecut cu cei mai buni prieteni ai mei, carora le multumesc pe aceasta cale ca mi-au fost alaturi

25. Cum ai descrie stilul tau vestimentar in 2009?

Hmmm…ce-am apucat mai intai din dulap? Nu prea am un stil vestimentar, dar atunci cand imi dau silinta, merg pe eleganta, ca nu se demodeaza niciodata .

26. Ce te-a mentinut pe lina de plutire?

Pe de o parte prietenul meu, care e partea de echilibru din haosul meu cotidian, pe de alta parte, speranta.

27. De cine ti-a fost dor?

De prietenul meu cel mai bun cu care n-am mai apucat sa ma vad multa vreme.

28. Care a fost cea mai interesanta persoana pe care ai cunoscut-o?

Am cunoscut multe persoane interesante. Cred ca un nou amic de-al meu, roman-american

29. Spune-ne o lectie de valoare invatata in 2009?

Cand nu mai scapi din depresii, angajeaza-te la particular, nu vei mai avea timp sa fii deprimat si lucruri simple precum cina si patutul te vor face al naibii de fericit

PS: Era sa uit, leapsa merge la cine-o vrea!

Cohen…

…si atat. Nu e nevoie de nimic in plus.

De Mos Nicolae…

Se pare ca am intrat intr-o pasa dulceaga, de vina e luna decembrie, care mi-a luat mintile de cand eram copil. De fapt, cum se apropia de sfarsit vacanta de vara, nu aveam placere mai mare decat sa imi repet colindele, ceea ce faceam toata toamna si fara rezultat, ca din doua urechi mandre, nici una nu e macar pe departe muzicala. Iar cum se facea decembrie sau cum apareau decoratiile de Craciun in magazine (whichever came first), ma faceam titirez. Bateam la cap toata casa, faceam slalom de la taraba cu prostii la taraba cu prostii, planuiam repertorii si asteptam cu infrigurare Mosii. Dar partea simpatica era ca nu-i asteptam atat pentru cadouri (sigur, aveau si cadourile locul lor de cinste :p), cat pentru magia lor. Imi placea la nebunie sa ma gandesc cum ca acolo undeva exista niste fiinte care zboara cu sanii si reni, care calatoresc intr-o clipita, care pregatesc in ateliere bunatati, dar mai cu seama care ma privesc, ma cunosc si vin la mine in mod special, care stiu ce gandesc si ce-mi doresc. Imi placea ideea de supranatural benevolent si mai cu seama, de supranatural benevolent care se intereseaza de soarta mea si vrea sa-mi faca o bucurie. Si chiar ma straduiam…oho!…n-as fi facut nimic sa-l dezamagesc pe Mosul… Mai mult, ii scriam in fiecare an o scrisoare pe care i-o lasam langa ghetute (respectiv sub brad), in care il asiguram ca eu cred in el, indiferent de ce spun ceilalti copii (care erau mai mari si mai informati ca mine ), imi ceream scuze daca l-am suparat in anul precedent si ii spuneam ca eu nu-i cer nimic deosebit, dar nu ma supar daca-mi lasa ceva (smecherie tipica de copchil de cativa ani).Apoi ii puneam alaturi Mosului ceva bun (lapte/vin, cozonac etc) si ii lasam uneori chiar un cadou facut de mine. Iar mama se ingrijea sa raspunda la scrisoare, cu mana stanga, sa nu-i recunosc scrisul si sa lase urme de dinti in cozonac .

Am crezut pana tarziu in Mosi si Iepuras, in ciuda multitudinii de contraargumente date de prietenii mai mari. Si asta s-a datorat in mare parte alor mei, care au depus mult efort sa imi intretina visul (mergand pana la a pleca de la petreceri fara sa-mi dau seama, a traversa orasul, a pune cadourile sub brad si a se intoarce, astfel incat sa le gasesc acolo la intoarcere si sa ma minunez). De fapt, pe la 11 ani, imi placea mult de un coleg si inca mai credeam in Mosul si l-am rugat pe Mos Nicolae in scrisoare sa-i aduca si lui ceva ce stiam ca isi doreste. Va dati seama cat s-o fi amuzat mama…Din pacate, anul acela a fost si ultimul, ca pana la urma am surprins-o asupra faptului (nu puteam sa dorm si am auzit-o cand a intrat cu cadourile). Dar sunt recunoscatoare pentru fiecare an in care am crezut in Mosi. Mi-e dor de ei, de starea aia de nerabdare, de senzatia ca ceva magic are sa se intample, de aerul special, festiv, plin de infrigurare al acelor seri. Nu cred ca se poate compara nimic cu asta si e unul din lucrurile pe care mi le amintesc cu cel mai mare drag si le regret cel mai mult din copilarie. Tot ce ma consoleaza e ca stiu ca voi recaptura ceva din ele atunci cand voi umple la randul meu niste ghetute mici, voi pacali cu drag si voi scrie scrisori cu mana stanga…

Muzici de iarna

Se pare ca cineva acolo sus a luat-o-n serios ca a venit Decembrie si a dat cu frig in ultimele zile. Asta pe mine, pe de o parte (foarte teoretica), ma bucura, ca incepe sa miroasa a sarbatori, pe de alta (mult mai semnificativa si practica), ma face sa ma zburlesc din cap pana in varful cozii imaginare si sa-mi doresc sa am ori dimensiunile unei pisici, ori un pervaz urias deasupra caloriferului. Ei, cum incep astfel de momente, singurul lucru care face tolerabila parasirea culcusului este pufoasa, iernatica, aproape hibernala muzica a lui Simon si Garfunkel, care nu se stie din ce motive, mi se pare parca dedicata acestei vremi. Sa fie din cauza lui “Silent Night/7 o’clock News” sau a referintelor friguroase din “Hazy Shade of Winter”? Cred ca mai degraba din cauza vocilor lor calde ca o paturica si a acelui calm, a acelei linisti pe care n-am mai intalnit-o la niciun alt artist. Te mai poti simti agitat dupa ce asculti “Feeling Groovy”? Mai e altceva decat moale melancolie dupa minunatul  “Old Friends”?  Pana si povestile lor mai triste ca “The Boxer” sau “Wednesday Morning, 3 a.m” au aceeasi linie dureros de linistita. Si asta nu din lipsa de forta (au din plin asa ceva, dupa cum o demonstreaza pe “I am a Rock” sau “Hazy Shade of Winter”),  ci din duiosie, din intelepciune, dintr-o atitudine serena in fata vietii. De fiecare data cand ii ascult, ma simt ca in fata unui foc, privind viscolul pe fereastra.  Si totul pare in regula in lume…

Minte-ma frumos…

Ma tin pe cat posibil departe de tema alegerilor si a politicii in general, nu numai pentru a evita de a fi atrasa in febra hot topic-ului, ci mai degraba pentru ca, marturisesc, nu ma pricep suficient incat sa imi dau cu parerea si am o din ce in ce mai mare repulsie fata de cei care fac asta.  Dar e ceva legat tangential de acest subiect pe care imi permit sa emit totusi o ipoteza si anume unul dintre motivele pentru care romanii sunt atat de nemultumiti.

Pe langa motivele evidente legate de salarii, pensii, servicii etc, se aduna din ce in ce mai multe frustrari, atat vis-a-vis de clasa politica,  precum si de societatea noastra in general. Oamenii se plang ca sunt mintiti. Sunt mintiti de politicieni, sunt dusi cu vorba de oameni de afaceri, sunt pacaliti de sefi etc. Si probabil ca au dreptate. Dar mai e ceva la mijloc, un lucru care mi se pare la fel de grav ca minciuna: lipsa unei minciuni. Desi si in tari mai dezvoltate exista coruptie, exista furt, exista demagogie, acolo macar se depune un efort pentru a se pastra aceste lucruri departe de ochii lumii. Exista stradania si vointa ca trisoriile sa nu iasa la lumina. La noi, acest efort este ori ridicol de mic, ori complet inexistent. Politicienii nu se straduiesc foarte tare sa afiseze o spoiala de autenticitate si consecventa, de respect pentru public. Politisti, medici si alte categorii profesionale nu se sfiesc sa ceara spaga de la obraz, in vazul lumii. Functionarii nu afiseaza nici macar un respect ipocrit pentru amaratul din fata ghiseului. Hotii sunt prinsi furand si nici macar nu se prefac ca le-ar fi rusine. In Romania, nu numai ca suferim din pricina unui deficit al bunului simt, dar nici macar nu beneficiem de un simulacru al acestuia. Banalele si plicticoasele vorbe de complezenta se imputineaza si sunt inlocuite de injuraturi iar nevoia de a primi respect este compensata prin agresivitate sporita.

Aceste conventii sociale, aceste ipocrizii, aceste minciuni albe care in mod normal sunt covorul de peste gramada de praf noua ne lipsesc din ce in ce mai tare. Totul se face pe fata si asta da deznadajduitorul si umilitorul sentiment ca nu meritam nici macar sa fim dusi cu vorba. Suntem aruncati cu nasul direct in praful de sub covor si il respiram din plin. Iar acest lucru ne face rau, adaugand ofensa la suferinta. Din pacate, oricat de iluzoriu ar fi, daca e sa incepem sa ne respectam ca si indivizi si ca popor e cazul sa incepem sa lucram la reconstruirea acestui covor, el simbolizand faptul ca si “noi” si “ei”  suntem constienti ca ceea ce se intampla e anormal si gresit si  este primul pas in rezolvarea acestor probleme. Solutia propusa: eliminarea atitudinii pasive si revolta individuala si colectiva in fata magariei pe fata.

 

Sexul, intre Cuvioasa Coana Floarea si Dana Savuica

Tocmai cand indrazneam sa sper ca am trecut de cativa anisori buni de acea sublima epoca in care lumea buna punea, cu aceeasi seninatate, coarne partenerilor si  chilotei nudurilor antice, ma pocneste o mostra de prostie agresiva.  Pe blogul uneia dintre artistele care au realizat spectacolul despre care am vorbit mai devreme, apare o cuvioasa tanti careia i s-a strepezit neuronul cel frigid la asa spectacol “grotesc si vulgar”  si s-a gandit ea cu mintea ei, ca un om mare (si ne-a impartasit si noua), ca ar trebui sa  fie rusine ca si-au pus in scena “psihozele si obsesiile sexuale”. Mda.  De obicei, dupa asa ceva tragi apa. E cate unul din asta peste tot, cu cadelnita intr-o mana si toporu’ in alta. Nimic nou sub soare. Dar ce m-a frapat realmente este cat de suferinda, de frustrata, este de fapt aceasta fiinta daca din acel spectacol, care desi deosebit de senzual, nu avea nimic, dar absolut nimic obscen sau vulgar in el (e ca si cum ai zice ca golanii aia din Romeo si Julieta s-au destrabalat ca niste dezmatati cand parintii lor nu erau atenti, ca asa face tineretul asta fara rusine) a reusit sa scoata ceva murdar si de rusine. Povestea era una despre o iubire-obsesie, nu era o productie porno, toata lumea era imbracata si nici unul dintre monologuri nu continea nimic direct sexual. Dar simpla senzualitate emanata de show a provocat, probabil, asa trairi intr-o biata fiinta frigida, cenzurata de propria ingustime la minte, incat mintea ei a amplificat totul, transformand ceva nevinovat intr-o productie Penthouse. Mi se pare trist si cred ca a functionat dupa acelasi mecanism precum acei preoti catolici carora nu li se permite sa aiba o viata sexuala normala, si unii dintre ei sufera asa niste dereglari incat ajung sa se simta provocati de enoriase si in final  sa comita violuri sau alte nefacute. Sexualitatea reprimata si demonizata face ravagii in psihicul omului si il face sa vada obscenitati si acolo unde nu sunt.

Pe de alta parte, daca tot am trecut la acest subiect, hai sa scot la lumina si reversul medaliei, care mi se pare la fel de daunator: sexul sub toate formele si aspectele bagat pe gat cu forta oamenilor de catre multiple publicatii si emisiuni, de ai putea sa juri ca cineva sta in spatele unui birou la o companie de media si are un orgasm de fiecare data cand convinge pe altcineva sa faca sex in pozitia y si in locul x.  Imi vine sa dau cu telecomanda de pereti de fiecare data cand mai prind cate un fragment din emisiunile de “educatie sexuala”  gen Jurnal Intim si altele ca ea. Indiscutabil, sunt complet pentru o buna educare a populatiei cu privire la viata sexuala, pentru a preveni orice gen de probleme, eu insami am aflat trei sferturi din informatiile de acest gen din reviste tip Bravo, care erau la moda cand eram si eu tweenagera.  Insa una este sa transmiti informatii la un mod neutru, cu titlu informativ, cu avantaje si dezavantaje si alta e sa faci pur si simplu lobby unei practici pentru ca e “cool” sau ii place vedetei X, lasand impresia ca toata lumea urmeaza acea practica de fapt si cine nu o face este prost in pat si nu va fi iubit de nimeni niciodata.  Am asistat cu destula repulsie la raspunsul genialei Dana Savuica la scrisoarea unei telespectatoare careia nu-i placea sexul oral si nu stia ce sa faca, pentru ca sotului ei ii placea. Savuica si-a luat un aer savant si a sfatuit-o sa tina fructe, frisca sau vin langa pat, si sa manance cate una ca sa-i taie gustul.  Am ras. Si am plans. Si apoi am ras cu lacrimi. Tot asa, o emisiune intreaga a fost dedicata sexului in public si ce cool e asta. Pe nimeni nu ingrijora faptul ca e ilegal si deranjant pentru amaratul care s-ar intampla sa asiste la scena. La fel, pe toate drumurile prin presa, tot felul de trucuri cum sa faci chestii care nu-ti plac, dar partenerului da, sau cum sa te fofilezi cu gratie din ele. Oameni buni, am innebunit eu sau sexul e o chestie care trebuie sa faca placere amandurora, pentru ca altfel devine exploatare? Urmarea directa a acestei chestii e ca fiecare Nea Caisa se asteapta ca Tantica lui de 45 de ani, 75 de kile, cu 3 copii si sarmale-n cap sa vina acasa seara de la fabrica, sa ii dea sa manance, sa pregateasca copii de culcare, apoi sa se imbrace intr-un catsuit rosu si sa traga un striptease fierbinte, urmat de o partida de sex anal salbatic pe balcon (sa nu fim egoisti, sa se bucure si vecinu’ de vizavi…), iar ca postludiu sa se duca sa-i frece o pereche de sosete.  Pai doar asa fac alea in filmele porno, nu? Si cand Tantica noastra scrie disperata la emisiuni de “educatie sexuala” ca nu stie ce sa se mai faca cu nebunu’, aia ii raspund sa taca si sa inghita (mai la propriu, mai la figurat), ca asta inseamna sa fii o femeie moderna, sexy si puternica si ca daca nu, in mod sigur pe Costelus o sa i-l sufle curva de Mita de la 2, care povesteste la tot blocu’ despre cum o face ea “pe la spate”…

Sexul in sine nu e ceva nici sublim, nici murdar. E ceva natural.  El poate fi un  lucru dumnezeiesc sau gretos, depinde de circumstantele care il inconjoara. Si mai depinde mult de atitudinea celor care se raporteaza la el. Evident ca o sa-l gasim ca subiect in creeatie, este elementul care asigura supravietuirea speciei, care ofera senzatii care dau dependenta, pecetluieste iubiri, initiaza tragedii,  in numele caruia se moare sau se omoara. Cum sa nu i se inchine opere? Pe de alta parte, atunci cand iei acest lucru natural, care poate fi atat de frumos intre doi oameni si-l transformi intr-un balci media pentru a vinde produse, emisiuni si reviste, cand il transformi intr-un sport de performanta unde e vorba numai de a fi in competitie cu rivali imaginari si din a face sex devine a te supune la sex, doar ca sa nu pierzi aceasta competitie, lucrurile devin triste. Poate de asta ar trebui sa se preocupe mai mult oamenii decat de nuantele sexuale din opere de arta…

Rocky Horror Obsession Show: It made my day!

Am avut astazi rara placere de a vedea un spectacol cum mai speram de ceva vreme sa vad.  In intimitatea clubului Pride a avut loc prima reprezentatie a “Rocky Horror Obsession Show”, avandu-le ca protagoniste pe Lorena Lupu si Cristina Lilienfeld.  Stiu ca din acest punct incep sa fiu in pericol de a-mi pierde din credibilitate, pentru ca din descrierea mea va suna prea frumos sa fie adevarat, dar exact asta e senzatia pe care am incercat-o. De la concertul Cohen nu mi s-a mai intamplat sa petrec minute in sir de furnicaturi placute pe piele la vizionarea unui show.

Ei, dar sa trec la povestit…impresiile mele, ca spectacolul chiar daca as vrea sa-l povestesc, nu ar fi posibil. Sunt unele lucruri care nu se captureaza in cuvinte, trebuie vazute si rezonat cu ele. Show-ul a fost pur si simplu a breath of fresh air. A fost tineresc fara sa fie imatur, a fost realizat si interpretat profesionist fara sa fie pedant, a fost comic fara sa calce vreo clipa limita bunului gust si a fost jucat cu o bucurie care emana prin fiecare por, acoperind munca imensa pe care am putut-o intui in spatele reprezentatiei. Lorena a dat tot ce-a avut mai bun in ea, n-a precupetit nici un efort si rezultatul a fost pe masura. A trecut mereu de la o stare la alta, de la un personaj la altul, cu aceeasi pricepere si naturalete, a fost prezenta in fiecare clipa si a emanat senzualitate si pofta de viata, m-a transportat cu totul in lumea Rocky. Iar coregrafia impecabila a Cristinei a fost egalata doar de expresivitatea ei deosebita. Personajele, aviz cunoscatorilor, au fost caracteristice stilului Lorenei, umane, verosimile, care invita la empatie.

Cred ca a intrat un volum enorm de munca in acest proiect si ma bucur nespus ca nu a fost irosita aceasta munca si ca am avut ocazia sa ma bucur si eu de ea. Si m-am bucurat tare-tare. Mi-a facut ziua. Aveam nevoie sa vad un astfel de show. Chiar imi ajunsese de chestii inchistate, pe tipare facute si rasfacute si jucate de actori plictisiti, cu aere de maestri. Aceste doua artiste deosebite au reusit  nu  numai sa faca un lucru bine, dar sa-l faca si cu suflet, cu talent si pasiune si s-a simtit asta de la primul la ultimul moment. Va sfatuiesc din toata inima sa va duceti sa vedeti urmatoarea reprezentatie, chiar e pacat sa ratati asa ceva.

 

Campania lu’ Peste

In primul rand, I’m baa-aack, twice as big & twice as ugly si cum v-am obisnuit deja, mult mai tarziu decat am promis si fara nici un chef de a povesti aventuri din, de altfel, minunata Granada, pe care o recomand cu toata caldura. Altceva imi sta insa mie pe creieras, chiar din ziua in care m-am intors, chestie care mi-a fost reimprospatata in minte astazi, printr-o noua intalnire (de aceasta data, in centru) cu infamele obiecte despre care voi vorbi in continuare.

Ma intorceam eu agale de la aeroport, cu mintea plina de chestii frumoase si pe cat de zen posibil, cand ironia universala s-a decis sa imi dea un semn ca vacanta s-a terminat si e cazul sa-mi creasca la loc tensiunea, ca nu cumva sa cad in letargie. Pe kilometri intregi de drum au inceput sa creasca unul dupa altul (pe fiecare stalp) niste panouri extrem de dubioase pentru care firma care le-a comandat in mod sigur a platit o suma demna de o cauza muuult mai inteligenta. Aceste panouri, care infatisaza o pisi fotomodea, imbracata frumos intr-o rochita roz bombon cu textul: “Fii feminina! Poarta rochie!”. Ei, si acum sa nu imi sara mie toti dracii?! In mod normal as fi ras de persoanele acelea sarace cu duhul care nu au gasit altceva mai bun de facut cu timpul lor decat sa-mi dea mie sfaturi vestimentare nesolicitate, insa din pacate, problema e mai groasa decat atat. Daca autorii asa-numitei “campanii” (auzi, si asta mai e campanie, ca nu mai aveam probleme in Romania, am ramas in ponturi de moda) erau vanzatori de rochii, as fi zis ca vor si ei, cum e normal, sa-si promoveze marfa.  Insa, din pacate pentru tot ce inseamna femeie cu coloana vertebrala din Romania, este vorba despre o “campanie” realizata de Pe Tocuri, care se autointituleaza “cea mai selecta comunitate de femei din Romania”, iar efortul lor de a-mi da mie lectii de feminitate este unul, cel putin la nivel teoretic, dezinteresat.

Ce ma deranjeaza pe mine? S-o luam metodic. Nu e vorba numai despre faptul ca nu voi aprecia niciodata ca niste vite cu revista, care se viseaza doamne de societate, sa incerce sa imi impuna mie, prin agresiune vizuala repetata, tinuta pe care ar vrea ele (nu se stie de ce) sa o adopt. E mai serios de atat. Acest demers al lor facut fara uzul ratiunii da peste cap eforturile atator miscari feministe care s-au luptat si au vorbit ca morile stricate zeci de ani de-a randul pentru ca femeile sa aiba posibilitatea sa fie cine vor ele sa fie, sa fie sau nu feminine, sa se imbrace cu rochii, cu pantaloni sau cu costume de clowni daca asta isi doresc, fara sa se mai teama de “gura lumii”, in acest caz de cotofene stilate care considera ca daca au o revista si o pagina de web, au automat dreptul sa faca astfel de apeluri publice  la populatia feminina (sa-si foloseasca propriile medii cat doresc, dar sa nu ne lipseasca de dreptul de a ne feri de mesajele lor misogine, bagandu-ni-le pe gat prin oras).  Consider ca este inutil sa explic de ce mesajul acestei campanii este misogin si retrograd, incadrand femeia in  sabloanele si stereotipurile pe care unii ne chinuim atat sa le desfiintam (mai e doar un pas pana la campania “fii feminina! stai la cratita!”).  Acesti oameni nu fac femeilor nici o favoare prin inexplicabila lor ingrijorare fata de feminitatea nationala, dimpotriva. Si pe langa faptul ca propaga un mesaj ofensator pentru purtatoarele legale de creier (care pot decide si singure macar ce sa puna pe ele), mai e si o situatie clasica ”tara arde si baba se piaptana” (doamnelor si domnilor de la Pe Tocuri, s-au terminat cazurile de violenta si abuzuri domestice din tara asta? nu mai exista femei hartuite sexual sau discriminate la locul de munca? chiar nu mai exista nici o cauza demna de cheltuit bani in legatura cu problemele femeilor de s-a gasit un istet/o isteata dupa o noapte nedormita in brainstorming sa vina cu perla: “Stiu! Hai sa le zicem sa poarte rochii! Asta va rezolva totul!”?!).

PS: Catre damele fine de la Pe Tocuri si toti ceilalti ingrijorati de cestiunea arzatoare a feminitatii romanesti : in caz ca pana acum aceasta problema s-a dovedit prea subtila, dati-mi voie sa clarific ceva. Feminitatea nu sta si nu a stat niciodata in ce pui pe tine. Nu conteaza catusi de putin daca are poale lungi, scurte, craci sau coada, daca e bufant, cambrat, extra large sau de alt fel. Feminitatea sta in insasi femeia, in felul ei de a fi, in gesturile si atitudinea ei, in maniera in care isi poarta hainele, indiferent ca sunt “de dama” sau nu (hai, care vrea sa sustina lipsa de feminitate a lui Coco Chanel in costume cu linii barbatesti?). Apanajele astea “feminine” gen rochite roz, fundite si codite sunt in principal arma pustoaicelor si a modelelor derutate care nu inteleg ca o femeie stilata e o femeie stilata indiferent de ambalaj si ca nu vor transforma niciodata o baietoaica intr-o domnisoara de pension, dar nici nu vor spori valoarea unei doamne in adevaratul sens al cuvantului. Ca s-o inchei cu un cliseu: nu haina face pe om, fratilor si surorilor. Iar intr-o rochie ramai la fel de feminina cum ai intrat in ea.    

O saptamana de vacanta

Nu ca nu as avea eu obiceiul sa fac absente nemotivate de pe blog, in virtutea faptului ca sunt o fiinta fundamental lenesa, dar de data asta chiar am un motiv bun: una bucata saptamana voi fi plecata in Granada (back to my beloved Spain ), asa ca nu voi mai posta pe-aici (probabil vreo 10 zile asa, ca nu ma vad eu sarind pe computer cum ma dau jos din avion, asta e specialitatea prietenului meu ).  Mai multe relatari la intoarcere! 

PS: Fratilooor (si surorilor, sa fim corecti politic:P), tineti-mi pumnii, ca mi-e frica de avion:D!!!