De Mos Nicolae…

Se pare ca am intrat intr-o pasa dulceaga, de vina e luna decembrie, care mi-a luat mintile de cand eram copil. De fapt, cum se apropia de sfarsit vacanta de vara, nu aveam placere mai mare decat sa imi repet colindele, ceea ce faceam toata toamna si fara rezultat, ca din doua urechi mandre, nici una nu e macar pe departe muzicala. Iar cum se facea decembrie sau cum apareau decoratiile de Craciun in magazine (whichever came first), ma faceam titirez. Bateam la cap toata casa, faceam slalom de la taraba cu prostii la taraba cu prostii, planuiam repertorii si asteptam cu infrigurare Mosii. Dar partea simpatica era ca nu-i asteptam atat pentru cadouri (sigur, aveau si cadourile locul lor de cinste :p), cat pentru magia lor. Imi placea la nebunie sa ma gandesc cum ca acolo undeva exista niste fiinte care zboara cu sanii si reni, care calatoresc intr-o clipita, care pregatesc in ateliere bunatati, dar mai cu seama care ma privesc, ma cunosc si vin la mine in mod special, care stiu ce gandesc si ce-mi doresc. Imi placea ideea de supranatural benevolent si mai cu seama, de supranatural benevolent care se intereseaza de soarta mea si vrea sa-mi faca o bucurie. Si chiar ma straduiam…oho!…n-as fi facut nimic sa-l dezamagesc pe Mosul… Mai mult, ii scriam in fiecare an o scrisoare pe care i-o lasam langa ghetute (respectiv sub brad), in care il asiguram ca eu cred in el, indiferent de ce spun ceilalti copii (care erau mai mari si mai informati ca mine ), imi ceream scuze daca l-am suparat in anul precedent si ii spuneam ca eu nu-i cer nimic deosebit, dar nu ma supar daca-mi lasa ceva (smecherie tipica de copchil de cativa ani).Apoi ii puneam alaturi Mosului ceva bun (lapte/vin, cozonac etc) si ii lasam uneori chiar un cadou facut de mine. Iar mama se ingrijea sa raspunda la scrisoare, cu mana stanga, sa nu-i recunosc scrisul si sa lase urme de dinti in cozonac .

Am crezut pana tarziu in Mosi si Iepuras, in ciuda multitudinii de contraargumente date de prietenii mai mari. Si asta s-a datorat in mare parte alor mei, care au depus mult efort sa imi intretina visul (mergand pana la a pleca de la petreceri fara sa-mi dau seama, a traversa orasul, a pune cadourile sub brad si a se intoarce, astfel incat sa le gasesc acolo la intoarcere si sa ma minunez). De fapt, pe la 11 ani, imi placea mult de un coleg si inca mai credeam in Mosul si l-am rugat pe Mos Nicolae in scrisoare sa-i aduca si lui ceva ce stiam ca isi doreste. Va dati seama cat s-o fi amuzat mama…Din pacate, anul acela a fost si ultimul, ca pana la urma am surprins-o asupra faptului (nu puteam sa dorm si am auzit-o cand a intrat cu cadourile). Dar sunt recunoscatoare pentru fiecare an in care am crezut in Mosi. Mi-e dor de ei, de starea aia de nerabdare, de senzatia ca ceva magic are sa se intample, de aerul special, festiv, plin de infrigurare al acelor seri. Nu cred ca se poate compara nimic cu asta si e unul din lucrurile pe care mi le amintesc cu cel mai mare drag si le regret cel mai mult din copilarie. Tot ce ma consoleaza e ca stiu ca voi recaptura ceva din ele atunci cand voi umple la randul meu niste ghetute mici, voi pacali cu drag si voi scrie scrisori cu mana stanga…

Muzici de iarna

Se pare ca cineva acolo sus a luat-o-n serios ca a venit Decembrie si a dat cu frig in ultimele zile. Asta pe mine, pe de o parte (foarte teoretica), ma bucura, ca incepe sa miroasa a sarbatori, pe de alta (mult mai semnificativa si practica), ma face sa ma zburlesc din cap pana in varful cozii imaginare si sa-mi doresc sa am ori dimensiunile unei pisici, ori un pervaz urias deasupra caloriferului. Ei, cum incep astfel de momente, singurul lucru care face tolerabila parasirea culcusului este pufoasa, iernatica, aproape hibernala muzica a lui Simon si Garfunkel, care nu se stie din ce motive, mi se pare parca dedicata acestei vremi. Sa fie din cauza lui “Silent Night/7 o’clock News” sau a referintelor friguroase din “Hazy Shade of Winter”? Cred ca mai degraba din cauza vocilor lor calde ca o paturica si a acelui calm, a acelei linisti pe care n-am mai intalnit-o la niciun alt artist. Te mai poti simti agitat dupa ce asculti “Feeling Groovy”? Mai e altceva decat moale melancolie dupa minunatul  “Old Friends”?  Pana si povestile lor mai triste ca “The Boxer” sau “Wednesday Morning, 3 a.m” au aceeasi linie dureros de linistita. Si asta nu din lipsa de forta (au din plin asa ceva, dupa cum o demonstreaza pe “I am a Rock” sau “Hazy Shade of Winter”),  ci din duiosie, din intelepciune, dintr-o atitudine serena in fata vietii. De fiecare data cand ii ascult, ma simt ca in fata unui foc, privind viscolul pe fereastra.  Si totul pare in regula in lume…

Minte-ma frumos…

Ma tin pe cat posibil departe de tema alegerilor si a politicii in general, nu numai pentru a evita de a fi atrasa in febra hot topic-ului, ci mai degraba pentru ca, marturisesc, nu ma pricep suficient incat sa imi dau cu parerea si am o din ce in ce mai mare repulsie fata de cei care fac asta.  Dar e ceva legat tangential de acest subiect pe care imi permit sa emit totusi o ipoteza si anume unul dintre motivele pentru care romanii sunt atat de nemultumiti.

Pe langa motivele evidente legate de salarii, pensii, servicii etc, se aduna din ce in ce mai multe frustrari, atat vis-a-vis de clasa politica,  precum si de societatea noastra in general. Oamenii se plang ca sunt mintiti. Sunt mintiti de politicieni, sunt dusi cu vorba de oameni de afaceri, sunt pacaliti de sefi etc. Si probabil ca au dreptate. Dar mai e ceva la mijloc, un lucru care mi se pare la fel de grav ca minciuna: lipsa unei minciuni. Desi si in tari mai dezvoltate exista coruptie, exista furt, exista demagogie, acolo macar se depune un efort pentru a se pastra aceste lucruri departe de ochii lumii. Exista stradania si vointa ca trisoriile sa nu iasa la lumina. La noi, acest efort este ori ridicol de mic, ori complet inexistent. Politicienii nu se straduiesc foarte tare sa afiseze o spoiala de autenticitate si consecventa, de respect pentru public. Politisti, medici si alte categorii profesionale nu se sfiesc sa ceara spaga de la obraz, in vazul lumii. Functionarii nu afiseaza nici macar un respect ipocrit pentru amaratul din fata ghiseului. Hotii sunt prinsi furand si nici macar nu se prefac ca le-ar fi rusine. In Romania, nu numai ca suferim din pricina unui deficit al bunului simt, dar nici macar nu beneficiem de un simulacru al acestuia. Banalele si plicticoasele vorbe de complezenta se imputineaza si sunt inlocuite de injuraturi iar nevoia de a primi respect este compensata prin agresivitate sporita.

Aceste conventii sociale, aceste ipocrizii, aceste minciuni albe care in mod normal sunt covorul de peste gramada de praf noua ne lipsesc din ce in ce mai tare. Totul se face pe fata si asta da deznadajduitorul si umilitorul sentiment ca nu meritam nici macar sa fim dusi cu vorba. Suntem aruncati cu nasul direct in praful de sub covor si il respiram din plin. Iar acest lucru ne face rau, adaugand ofensa la suferinta. Din pacate, oricat de iluzoriu ar fi, daca e sa incepem sa ne respectam ca si indivizi si ca popor e cazul sa incepem sa lucram la reconstruirea acestui covor, el simbolizand faptul ca si “noi” si “ei”  suntem constienti ca ceea ce se intampla e anormal si gresit si  este primul pas in rezolvarea acestor probleme. Solutia propusa: eliminarea atitudinii pasive si revolta individuala si colectiva in fata magariei pe fata.

 

Fereste-ma, Doamne, de prieteni…!

Pornind de la premiza ca sunt multe lucruri care scapa micului meu creieras obosit si supraincins, poate reuseste cineva sa imi dezlege un mister existential care ma macina de cand am inceput sa am prieteni suficient de mari incat sa fie interesati de sexul opus: ce mama dracului ii face pe unii oameni sa dea cu piciorul prietenilor care le-au fost aproape, care tin la ei si la care si ei pretindeau ca tin in secunda in care apare un ratat/o distrusa care le starneste hormonii si care nu suporta sa “ii imparta” cu nimeni (inclusiv familie, apropiati etc).  Acum, stiu ca si-asa e o tema veche si nu sunt singura care si-a batut capul cu ea,  asa ca n-0 sa perseverez in naivitate punand o intrebare precum “de ce unii nu stiu ce e aia loialitate?”, dar pur si simplu nu-mi pot imagina ce determina atata masochism,  atata lipsa de demnitate  incat sa lasi pe altcineva sa iti dicteze ce ai sau nu ai voie sa faci, cu cine ai sau nu ai voie sa comunici, pe cine trebuie sa excluzi din viata ta dintr-un capriciu sau un complex al respectivului/respectivei.  Nu sunt vreo naiva sau vreo incepatoare intr-ale relatiilor, inclusiv de lunga durata,  dar am avut mereu grija sa-mi aleg partenerii si sa-mi stabilesc raporturile cu ei  astfel incat sa nici nu le treaca prin cap ca ar putea sa intervina intre mine si cei dragi mie fara un motiv al naibii de solid. Mi se pare absolut normal sa fie asa, nu numai din respect pentru cei care au investit timp si afectiune in mine, dar si pentru ca nu as putea fi atat de credula incat sa imi inchipui ca cineva care ar dori sa ma izoleze, sa ma desparta de cei care tin la mine si la care tin, ma iubeste si imi vrea binele. E o diferenta de la cer la pamant intre iubire (sentiment care te determina sa vrei  sa-l stii pe celalalt fericit) si  posesivitate (“esti al meu si fac ce vreau cu tine, indiferent de ce vrei/simti tu”). Adevarata iubire nu e egoista si intr-o relatie sanatoasa, nici unul dintre parteneri nu este proprietatea celuilalt. Nu pot intelege cum oameni altfel inteligenti, care par sa se respecte pe ei insisi si sa aiba cat de cat o coloana vertebrala nu vad asta si se fac pres in fata cuiva care sub pretextul iubirii ii foloseste pentru a-si hrani propriul orgoliu si a-si rezolva propriile insecuritati bolnavicioase. Nu pot sa inteleg tampenii de genul “nu mai pot sa ma vad cu X, ca nu ma lasa Maricica”, chiar daca X i-a fost coleg de banca din scoala generala si pe Maricica o stie de 6 luni de zile.

Am trecut prin situatii de astea de prea multe ori, si in liceu (dar atunci dadeam vina pe varsta), dar vad ca deja s-a dus si facultatea si oamenii raman la fel. Si e frustrant ca naiba sa auzi (asa cum am auzit textual de la o fosta colega si prietena): “Eu m-am hotarat sa renunt la prieteni, ca sa-mi petrec tot timpul cu X”. Sau (cum mi-a servit alta, prietena buna dintr-a VI-a): “Sorry, nu pot sa vin la ziua ta, X nu are chef sa vina”.  Varianta mea preferata insa e datul in diverse: cand vezi ca cineva care ti-e prieten se incurca cu-o nebuna careia i se pune pe rand pata pe prietenii lui si de la un moment dat tipul cade de pe radar, baga scuze ieftine, nu mai poate, nu mai are timp (timpul, al dracului, revine subit pentru 3 zile in care e certat cu respectiva, apoi se pierde din nou in neant o data cu impacarea…). Pai sa nu te simti, dracului, folosit?

Poate o sa spuneti ca sunt eu batuta in cap si nu stiu sa-mi aleg prietenii. Poate asa e, dar toti par normali pana apare cate unul/una. Daca este vreun mecanism pe care eu nu-l cunosc de selectie a prietenilor si voi il stiti, va rog sa mi-l spuneti si mie. Sau daca intelegeti acest fenomen, va rog sa mi-l explicati. Ca, dupa cum spuneam, pe mine una ma depaseste…

Sexul, intre Cuvioasa Coana Floarea si Dana Savuica

Tocmai cand indrazneam sa sper ca am trecut de cativa anisori buni de acea sublima epoca in care lumea buna punea, cu aceeasi seninatate, coarne partenerilor si  chilotei nudurilor antice, ma pocneste o mostra de prostie agresiva.  Pe blogul uneia dintre artistele care au realizat spectacolul despre care am vorbit mai devreme, apare o cuvioasa tanti careia i s-a strepezit neuronul cel frigid la asa spectacol “grotesc si vulgar”  si s-a gandit ea cu mintea ei, ca un om mare (si ne-a impartasit si noua), ca ar trebui sa  fie rusine ca si-au pus in scena “psihozele si obsesiile sexuale”. Mda.  De obicei, dupa asa ceva tragi apa. E cate unul din asta peste tot, cu cadelnita intr-o mana si toporu’ in alta. Nimic nou sub soare. Dar ce m-a frapat realmente este cat de suferinda, de frustrata, este de fapt aceasta fiinta daca din acel spectacol, care desi deosebit de senzual, nu avea nimic, dar absolut nimic obscen sau vulgar in el (e ca si cum ai zice ca golanii aia din Romeo si Julieta s-au destrabalat ca niste dezmatati cand parintii lor nu erau atenti, ca asa face tineretul asta fara rusine) a reusit sa scoata ceva murdar si de rusine. Povestea era una despre o iubire-obsesie, nu era o productie porno, toata lumea era imbracata si nici unul dintre monologuri nu continea nimic direct sexual. Dar simpla senzualitate emanata de show a provocat, probabil, asa trairi intr-o biata fiinta frigida, cenzurata de propria ingustime la minte, incat mintea ei a amplificat totul, transformand ceva nevinovat intr-o productie Penthouse. Mi se pare trist si cred ca a functionat dupa acelasi mecanism precum acei preoti catolici carora nu li se permite sa aiba o viata sexuala normala, si unii dintre ei sufera asa niste dereglari incat ajung sa se simta provocati de enoriase si in final  sa comita violuri sau alte nefacute. Sexualitatea reprimata si demonizata face ravagii in psihicul omului si il face sa vada obscenitati si acolo unde nu sunt.

Pe de alta parte, daca tot am trecut la acest subiect, hai sa scot la lumina si reversul medaliei, care mi se pare la fel de daunator: sexul sub toate formele si aspectele bagat pe gat cu forta oamenilor de catre multiple publicatii si emisiuni, de ai putea sa juri ca cineva sta in spatele unui birou la o companie de media si are un orgasm de fiecare data cand convinge pe altcineva sa faca sex in pozitia y si in locul x.  Imi vine sa dau cu telecomanda de pereti de fiecare data cand mai prind cate un fragment din emisiunile de “educatie sexuala”  gen Jurnal Intim si altele ca ea. Indiscutabil, sunt complet pentru o buna educare a populatiei cu privire la viata sexuala, pentru a preveni orice gen de probleme, eu insami am aflat trei sferturi din informatiile de acest gen din reviste tip Bravo, care erau la moda cand eram si eu tweenagera.  Insa una este sa transmiti informatii la un mod neutru, cu titlu informativ, cu avantaje si dezavantaje si alta e sa faci pur si simplu lobby unei practici pentru ca e “cool” sau ii place vedetei X, lasand impresia ca toata lumea urmeaza acea practica de fapt si cine nu o face este prost in pat si nu va fi iubit de nimeni niciodata.  Am asistat cu destula repulsie la raspunsul genialei Dana Savuica la scrisoarea unei telespectatoare careia nu-i placea sexul oral si nu stia ce sa faca, pentru ca sotului ei ii placea. Savuica si-a luat un aer savant si a sfatuit-o sa tina fructe, frisca sau vin langa pat, si sa manance cate una ca sa-i taie gustul.  Am ras. Si am plans. Si apoi am ras cu lacrimi. Tot asa, o emisiune intreaga a fost dedicata sexului in public si ce cool e asta. Pe nimeni nu ingrijora faptul ca e ilegal si deranjant pentru amaratul care s-ar intampla sa asiste la scena. La fel, pe toate drumurile prin presa, tot felul de trucuri cum sa faci chestii care nu-ti plac, dar partenerului da, sau cum sa te fofilezi cu gratie din ele. Oameni buni, am innebunit eu sau sexul e o chestie care trebuie sa faca placere amandurora, pentru ca altfel devine exploatare? Urmarea directa a acestei chestii e ca fiecare Nea Caisa se asteapta ca Tantica lui de 45 de ani, 75 de kile, cu 3 copii si sarmale-n cap sa vina acasa seara de la fabrica, sa ii dea sa manance, sa pregateasca copii de culcare, apoi sa se imbrace intr-un catsuit rosu si sa traga un striptease fierbinte, urmat de o partida de sex anal salbatic pe balcon (sa nu fim egoisti, sa se bucure si vecinu’ de vizavi…), iar ca postludiu sa se duca sa-i frece o pereche de sosete.  Pai doar asa fac alea in filmele porno, nu? Si cand Tantica noastra scrie disperata la emisiuni de “educatie sexuala” ca nu stie ce sa se mai faca cu nebunu’, aia ii raspund sa taca si sa inghita (mai la propriu, mai la figurat), ca asta inseamna sa fii o femeie moderna, sexy si puternica si ca daca nu, in mod sigur pe Costelus o sa i-l sufle curva de Mita de la 2, care povesteste la tot blocu’ despre cum o face ea “pe la spate”…

Sexul in sine nu e ceva nici sublim, nici murdar. E ceva natural.  El poate fi un  lucru dumnezeiesc sau gretos, depinde de circumstantele care il inconjoara. Si mai depinde mult de atitudinea celor care se raporteaza la el. Evident ca o sa-l gasim ca subiect in creeatie, este elementul care asigura supravietuirea speciei, care ofera senzatii care dau dependenta, pecetluieste iubiri, initiaza tragedii,  in numele caruia se moare sau se omoara. Cum sa nu i se inchine opere? Pe de alta parte, atunci cand iei acest lucru natural, care poate fi atat de frumos intre doi oameni si-l transformi intr-un balci media pentru a vinde produse, emisiuni si reviste, cand il transformi intr-un sport de performanta unde e vorba numai de a fi in competitie cu rivali imaginari si din a face sex devine a te supune la sex, doar ca sa nu pierzi aceasta competitie, lucrurile devin triste. Poate de asta ar trebui sa se preocupe mai mult oamenii decat de nuantele sexuale din opere de arta…

Rocky Horror Obsession Show: It made my day!

Am avut astazi rara placere de a vedea un spectacol cum mai speram de ceva vreme sa vad.  In intimitatea clubului Pride a avut loc prima reprezentatie a “Rocky Horror Obsession Show”, avandu-le ca protagoniste pe Lorena Lupu si Cristina Lilienfeld.  Stiu ca din acest punct incep sa fiu in pericol de a-mi pierde din credibilitate, pentru ca din descrierea mea va suna prea frumos sa fie adevarat, dar exact asta e senzatia pe care am incercat-o. De la concertul Cohen nu mi s-a mai intamplat sa petrec minute in sir de furnicaturi placute pe piele la vizionarea unui show.

Ei, dar sa trec la povestit…impresiile mele, ca spectacolul chiar daca as vrea sa-l povestesc, nu ar fi posibil. Sunt unele lucruri care nu se captureaza in cuvinte, trebuie vazute si rezonat cu ele. Show-ul a fost pur si simplu a breath of fresh air. A fost tineresc fara sa fie imatur, a fost realizat si interpretat profesionist fara sa fie pedant, a fost comic fara sa calce vreo clipa limita bunului gust si a fost jucat cu o bucurie care emana prin fiecare por, acoperind munca imensa pe care am putut-o intui in spatele reprezentatiei. Lorena a dat tot ce-a avut mai bun in ea, n-a precupetit nici un efort si rezultatul a fost pe masura. A trecut mereu de la o stare la alta, de la un personaj la altul, cu aceeasi pricepere si naturalete, a fost prezenta in fiecare clipa si a emanat senzualitate si pofta de viata, m-a transportat cu totul in lumea Rocky. Iar coregrafia impecabila a Cristinei a fost egalata doar de expresivitatea ei deosebita. Personajele, aviz cunoscatorilor, au fost caracteristice stilului Lorenei, umane, verosimile, care invita la empatie.

Cred ca a intrat un volum enorm de munca in acest proiect si ma bucur nespus ca nu a fost irosita aceasta munca si ca am avut ocazia sa ma bucur si eu de ea. Si m-am bucurat tare-tare. Mi-a facut ziua. Aveam nevoie sa vad un astfel de show. Chiar imi ajunsese de chestii inchistate, pe tipare facute si rasfacute si jucate de actori plictisiti, cu aere de maestri. Aceste doua artiste deosebite au reusit  nu  numai sa faca un lucru bine, dar sa-l faca si cu suflet, cu talent si pasiune si s-a simtit asta de la primul la ultimul moment. Va sfatuiesc din toata inima sa va duceti sa vedeti urmatoarea reprezentatie, chiar e pacat sa ratati asa ceva.

 

Campania lu’ Peste

In primul rand, I’m baa-aack, twice as big & twice as ugly si cum v-am obisnuit deja, mult mai tarziu decat am promis si fara nici un chef de a povesti aventuri din, de altfel, minunata Granada, pe care o recomand cu toata caldura. Altceva imi sta insa mie pe creieras, chiar din ziua in care m-am intors, chestie care mi-a fost reimprospatata in minte astazi, printr-o noua intalnire (de aceasta data, in centru) cu infamele obiecte despre care voi vorbi in continuare.

Ma intorceam eu agale de la aeroport, cu mintea plina de chestii frumoase si pe cat de zen posibil, cand ironia universala s-a decis sa imi dea un semn ca vacanta s-a terminat si e cazul sa-mi creasca la loc tensiunea, ca nu cumva sa cad in letargie. Pe kilometri intregi de drum au inceput sa creasca unul dupa altul (pe fiecare stalp) niste panouri extrem de dubioase pentru care firma care le-a comandat in mod sigur a platit o suma demna de o cauza muuult mai inteligenta. Aceste panouri, care infatisaza o pisi fotomodea, imbracata frumos intr-o rochita roz bombon cu textul: “Fii feminina! Poarta rochie!”. Ei, si acum sa nu imi sara mie toti dracii?! In mod normal as fi ras de persoanele acelea sarace cu duhul care nu au gasit altceva mai bun de facut cu timpul lor decat sa-mi dea mie sfaturi vestimentare nesolicitate, insa din pacate, problema e mai groasa decat atat. Daca autorii asa-numitei “campanii” (auzi, si asta mai e campanie, ca nu mai aveam probleme in Romania, am ramas in ponturi de moda) erau vanzatori de rochii, as fi zis ca vor si ei, cum e normal, sa-si promoveze marfa.  Insa, din pacate pentru tot ce inseamna femeie cu coloana vertebrala din Romania, este vorba despre o “campanie” realizata de Pe Tocuri, care se autointituleaza “cea mai selecta comunitate de femei din Romania”, iar efortul lor de a-mi da mie lectii de feminitate este unul, cel putin la nivel teoretic, dezinteresat.

Ce ma deranjeaza pe mine? S-o luam metodic. Nu e vorba numai despre faptul ca nu voi aprecia niciodata ca niste vite cu revista, care se viseaza doamne de societate, sa incerce sa imi impuna mie, prin agresiune vizuala repetata, tinuta pe care ar vrea ele (nu se stie de ce) sa o adopt. E mai serios de atat. Acest demers al lor facut fara uzul ratiunii da peste cap eforturile atator miscari feministe care s-au luptat si au vorbit ca morile stricate zeci de ani de-a randul pentru ca femeile sa aiba posibilitatea sa fie cine vor ele sa fie, sa fie sau nu feminine, sa se imbrace cu rochii, cu pantaloni sau cu costume de clowni daca asta isi doresc, fara sa se mai teama de “gura lumii”, in acest caz de cotofene stilate care considera ca daca au o revista si o pagina de web, au automat dreptul sa faca astfel de apeluri publice  la populatia feminina (sa-si foloseasca propriile medii cat doresc, dar sa nu ne lipseasca de dreptul de a ne feri de mesajele lor misogine, bagandu-ni-le pe gat prin oras).  Consider ca este inutil sa explic de ce mesajul acestei campanii este misogin si retrograd, incadrand femeia in  sabloanele si stereotipurile pe care unii ne chinuim atat sa le desfiintam (mai e doar un pas pana la campania “fii feminina! stai la cratita!”).  Acesti oameni nu fac femeilor nici o favoare prin inexplicabila lor ingrijorare fata de feminitatea nationala, dimpotriva. Si pe langa faptul ca propaga un mesaj ofensator pentru purtatoarele legale de creier (care pot decide si singure macar ce sa puna pe ele), mai e si o situatie clasica ”tara arde si baba se piaptana” (doamnelor si domnilor de la Pe Tocuri, s-au terminat cazurile de violenta si abuzuri domestice din tara asta? nu mai exista femei hartuite sexual sau discriminate la locul de munca? chiar nu mai exista nici o cauza demna de cheltuit bani in legatura cu problemele femeilor de s-a gasit un istet/o isteata dupa o noapte nedormita in brainstorming sa vina cu perla: “Stiu! Hai sa le zicem sa poarte rochii! Asta va rezolva totul!”?!).

PS: Catre damele fine de la Pe Tocuri si toti ceilalti ingrijorati de cestiunea arzatoare a feminitatii romanesti : in caz ca pana acum aceasta problema s-a dovedit prea subtila, dati-mi voie sa clarific ceva. Feminitatea nu sta si nu a stat niciodata in ce pui pe tine. Nu conteaza catusi de putin daca are poale lungi, scurte, craci sau coada, daca e bufant, cambrat, extra large sau de alt fel. Feminitatea sta in insasi femeia, in felul ei de a fi, in gesturile si atitudinea ei, in maniera in care isi poarta hainele, indiferent ca sunt “de dama” sau nu (hai, care vrea sa sustina lipsa de feminitate a lui Coco Chanel in costume cu linii barbatesti?). Apanajele astea “feminine” gen rochite roz, fundite si codite sunt in principal arma pustoaicelor si a modelelor derutate care nu inteleg ca o femeie stilata e o femeie stilata indiferent de ambalaj si ca nu vor transforma niciodata o baietoaica intr-o domnisoara de pension, dar nici nu vor spori valoarea unei doamne in adevaratul sens al cuvantului. Ca s-o inchei cu un cliseu: nu haina face pe om, fratilor si surorilor. Iar intr-o rochie ramai la fel de feminina cum ai intrat in ea.    

O saptamana de vacanta

Nu ca nu as avea eu obiceiul sa fac absente nemotivate de pe blog, in virtutea faptului ca sunt o fiinta fundamental lenesa, dar de data asta chiar am un motiv bun: una bucata saptamana voi fi plecata in Granada (back to my beloved Spain ), asa ca nu voi mai posta pe-aici (probabil vreo 10 zile asa, ca nu ma vad eu sarind pe computer cum ma dau jos din avion, asta e specialitatea prietenului meu ).  Mai multe relatari la intoarcere! 

PS: Fratilooor (si surorilor, sa fim corecti politic:P), tineti-mi pumnii, ca mi-e frica de avion:D!!!

Gasiti artistul…

M-am intors de cateva zile de la Brasov, unde totul a fost foarte fain si am avut ocazia sa prind un weekend animat, presarat cu concerte mai mari sau mai mici.  Dupa un scurt recital Sistem de vineri (daca pe baietii aia ar pune mana un manager ca lumea, i-ar putea transforma intr-o trupa de talie internationala…), sambata am avut parte, prin bunavointa unei miscari ecologiste, de un concert la care au participat Proconsul si Directia 5.  Ei, problema mea a fost ca as fi vrut destul de mult sa-l vad pe Cristi Enache live (nu mai avusesem ocazia), insa pana la acel moment fericit, a trebuit sa indur zeci de minute nesfarsite in compania eternului si fascinantului Bodo, care era pe cai mari, chinuind cam fara chef aceleasi vechi melodii si facand vizibile eforturi de a nu se deplasa prea mult din metrul patrat de scena pe care il ocupase.  Si probabil ca dragostea mea (sau mai bine zis nostalgia) pentru Directia 5 ar fi fost inabusita de pura plictiseala generata de ai nostri Proconsuli, cu atat mai mult cu cat niste prieteni ma trageau de maneca sa-mi dea o bere.  Totusi, seara a fost salvata de un personaj extrem de colorat si, pentru mine,  extrem de usor de iubit, care a furat rapid spectacolul de sub nasul vedetelor, toate privirile si inevitabil, toate obiectivele indreptandu-se spre acesta.

Cine era? Era un show-man innascut, inzestrat cu o imensa bucurie de a trai si mai ales de a (se) oferi publicului, un om care traia fiecare clipa, fiecare nota din muzica pe care o asculta, care vibra in rezonanta cu instrumentele si care, asa cum se pricepea el mai bine, dorea in mod sincer sa transmita multimii din fata lui propria interpretare. Un tip generos, care nu se supara sa imparta “scena” cu alti artisti aspiranti si nu uita sa faca semn publicului sa aplaude si formatia din spatele sau. Un dansator care muncea din greu, nefacand nici o pauza, chiar daca apele curgeau pe el (era si extrem de cald), rasplata lui gasindu-se la finalul fiecarei melodii, cand se inclina si-si culegea aplauzele (care deja curgeau pentru el mai mult decat pentru formatie…). Nu, nu e vorba despre vreun nou-venit in show-biz-ul romanesc, nici macar despre vreun break-er ratacit prin multime. E vorba doar despre un amarat, un biet nebun, insa un biet nebun cu o imensa pasiune si bucurie pe care le emana prin toti porii. Un om, probabil fara adapost, care insa iubea muzica si iubea sa o daruiasca celorlalti prin interpretarea sa. El a “acaparat” locul liber care ramasese intre scena si public si ne-a delectat cu performance-ul sau, comic prin stangacia care e de inteles datorita situatiei, dar emotionant prin daruire, prin acel joie de vivre al omului lipsit de inhibitii care face ce simte si simte sa faca ceva frumos pentru el, dar mai ales pentru semenii sai. Fara indoiala, in acele clipe, el se simtea pe scena. Poate in mintea lui se imagina vedeta spectacolului, in mare parte a ajuns sa si aiba dreptate. Si ce e frumos e ca desi cei mai multi radeau, radeau cu simpatie, nu cu rautate si nu a incercat nimeni sa il opreasca sau sa il goneasca de acolo.  Mi-a fost drag acel om, chiar daca el poate nu intelegea ce facea. Mi-a fost, in orice caz, mult mai drag decat plictisitul de Bodo, care facea un spectacol cuminte, ca la carte, dar la fel de gol de sentiment ca si melodiile superficiale pe care le canta din varful buzelor, cu acelasi zambet cretin pe fata, fie ca erau vesele sau triste, asteptand, probabil, sfarsitul gig-ului cu aceeasi nerabdare cu care asteptam si eu sa termine el de cantat…Si m-am intrebat, as spune ca nu nejustificat, care e, domn’e, artistul dintre astia doi? Un biet nebun care se facea de ras din toata inima in fata intregii Piete a Sfatului, sau domnul Cantaret Consacrat care putea sa cante Kalinka sau Tatal Nostru, ca ar fi facut-o probabil corect, dar cu aceeasi expresie a fetei si din interiorul aceluiasi patrat cu latura de un metru? Mie una, Bodo nu mi-a spus nimic, in schimb, omuletul cel caraghios mi-a facut ziua mai frumoasa si mi-a transmis ceva, de la sufletul lui la sufletul meu. Pana la urma, nu asta conteaza?

Iata niste imagini care sa exemplifice. Nu sunt facute de mine, asa ca poate nu au capturat prea bine esenta intamplarii. Mai jos poate fi vazut omuletul nostru, in plina reprezentatie (scuzati daca nu sunt toate cu capul in directia potrivita) :

Si un moment dragut, cand dansatorului i se alatura doi mici artisti:

Am si niste fotografii reusite, dar momentan nu ma inteleg cu editorul de imagini sa le micsorez si mi-e prea lene la ora asta, asa ca daca exista interes, ziceti-mi si mai incerc:)

Cum nu se reactioneaza la discriminare

Problema, fata de care s-au plans unii si altii ca nu au reactionat bloggerii suficient de puternic: Cabral a fost numit “cioara” de catre Florin Petrescu (Axinte). N-oi fi eu cine stie ce bloggerita, dar am simtit nevoia sa reactionez, pentru ca drama a capatat proportii epice, facandu-i, din punctul meu de vedere, un deserviciu chiar victimei.

Pentru inceput, ca sa fie clar, Florin Petrescu e o gluma de ins, care face un umor de ultima speta, bazat pe vulgaritate si exces.  Acest lucru nu ii da insa nici un drept sa faca remarci rasiste sau discriminatorii, de orice fel ar fi ele si la adresa oricui.  Asta ca sa imi clarific pozitia fata de intamplarea in sine.  Tipul e magar si pe asta isi construieste audienta (la glumele misogine de un enorm prost-gust ale celor de la Vacanta Mare nu protesteaza nimeni…).

Insa Cabral a gresit fundamental in felul in care a ales sa abordeze aceasta situatie.  A fost o veritabila drama-queen. S-a lasat lezat de un semioligofren si i-a permis acestuia sa ii ia demnitatea de om. Daca Petrescu intentiona doar o gluma proasta, Cabral, pe blogul lui, a transformat aceasta gluma in realitate. Si-a imbracat pielea de “cioara”. S-a lasat umilit. Si-a mai tarat si copilul in aceasta poveste sordida, ceea ce nu e un lucru de bun gust. Pe scurt, Cabral, are you a man or a mouse?! Aici e Romania, nu e sudul S.U.A., iar tipul e ditamai vedeta, nu e portarul negru de la Casa di David.  Are atati oameni care il admira, nu e un negru sarac din Harlem. Daca era si traia in S.U.A. si auzea “cioara” in fiecare zi a vietii lui, cum mai reactiona? Eu cum ar trebui sa reactionez cand merg pe strada si o gasca de muncitori urla dupa mine “ce pizda buna”? Da, e nasol, da nu e placut sa fii discriminat, sa fii redus la culoarea pielii sau la sexul tau, dar un om care se lasa infrant de asa ceva e un om care crede ceea ce se spune despre el. Reactia normala si sanatoasa aici nu e deznadejdea. Nu e “imi iau jucariile si plec”. Nu e “vai, copilul meu, iarta-ma ca te-am adus in asa o lume cruda”. Astea sunt melodramatisme menite sa dea amploare incidentului. Reactia normala e aceea de “fuck you”. Reactia normala e de a plasa corect problema si de a-ti directiona sentimentele negative catre cel care a creat-o. De a nu accepta, in numele tau si al celorlalti ca tine, sa fii discriminat si de a spune asta. Iar cel  care se resemneaza e cel care accepta ca nu reprezinta nimic mai mult decat un stereotip.

Am mai spus-o pe undeva si o spun din nou: nimeni nu te poate face sa te simti inferior fara acordul tau. Nimeni. Te poate enerva, te poate revolta, dar nu te poate umili. Iar un tata cu atat mai mult nu se poate lasa doborat de astfel de mici porcarii, pentru ca atitudinea lui reprezinta un exemplu pentru copil. Si care e treaba cu ”plec, sunt prea scarbit sa mai scriu”, dar ”ma intorc peste 3 zile ca am primit multe mesaje care m-au asigurat ca nu sunt o cioara”? E nevoie de altii pentru a-ti spune asta? E nevoie de 900+ posturi ca sa realizezi, din pozitia ta de vedeta si de blogger, ca exista oameni care te pretuiesc? Pai atunci acest om are probleme mai mari decat faptul ca l-a facut Axinte “cioara”.

Nu, la discriminare nu se reactioneaza cu slabiciune. Nu se reactioneaza cu lacrimi, sange si bale. Cand vad sange, tigrii sfasie. La discriminare se pastreaza in minte cine sunt oamenii care emit astfel de judecati si care e nivelul lor intelectual. Acest lucru se pune in balanta cu nivelul propriu perceput. Si apoi se rade zdravan sau se injura si mai zdravan, dupa dispozitie. Inteleg ca a auzi aceleasi stereotipuri suparatoare mult timp la rand poate deveni obositor, dar nu poate deveni nicicand atat de obositor incat sa reactionezi ca un copil de care au ras colegii la scoala. Pentru ca nu mai esti un copil, esti un adult cu o reputatie si o stima de sine, pe care numai propria nesiguranta ti-o poate lua.

PS: Propozitiile care apar in ghilimele nu sunt citate din Cabral, sunt parafrazari trecute prin filtrul interpretarii mele.  Cu exceptia acestuia: “Iti cer scuze tie, soricelul meu, pentru toate momentele cand nu vei fi o femeie desteapta, pentru toate clipele cand nu vei fi, poate, o femeie frumoasa, pentru toate secundele cand nu vei fi un suflet poate frumos… ci vei fi O CIOARA”.=> ASA NU! Un tata bun nu isi cere scuze in numele celor care vor vedea in fiica lui doar “o cioara”, ci ii explica faptul ca nu va fi nicicand “o cioara”, indiferent ce va zice o lume intreaga de Axinti. Nici ea si nici oricine altcineva.